cover-fb-tvc_V2

Educaţia înseamnă mai mult decât transmiterea de cunoştinţe, înseamnă încurajarea copiilor să îşi dezvolte propriile personalităţi şi abilităţi “cheie”, cum ar fi încrederea în sine, creativitatea, exprimarea şi abilitatea de a comunica şi de a  interacţiona cu cei din jur şi de a lucra în echipă. O educaţie făcută în acest sens pregăteşte copilul să întâmpine, cu încredere, viaţa de adult.

În ultimii ani, profesorii şi şcolile s-au confruntat cu provocări majore: numeroase strategii de reformare a educaţiei au fost dezvoltate şi discutate pe scara largă de către politicieni şi societatea civilă. Întrebării “cum se pot măsura rezultatele acestor reforme?” nu i s-a putut da, însă, un răspuns.

Pentru  a contribui,  în  mod  constructiv, la dezbaterea privind învăţământul,  Prof. Dr. Max Friedrich, Dr. Brigitte Sindelar şi Sylvia Rotter au pus bazele Iniţiativei Educative în 2008, în Austria. Acest proiect a avut ca fundament ideea că sprijinirea dezvoltării creativităţii copiilor în timpul orelor petrecute la şcoală duce la creşterea abilităţilor acestora, nu doar în privinţa creativităţii mai sus menţionate, ci şi în ceea ce priveşte capacitatea lor de a se concentra şi de a învăţa.

Rezultatele studiului au demonstrat ştiinţific că tehnicile folosite în cadrul orelor de teatru duc la dezvoltarea unor abilitati cognitiv comportamentale, în procentaje semnificative.

Ne dorim să implementăm metoda dezvoltată de către Sylvia Rotter şi în şcolile româneşti. Ştim că se doreste implementarea orelor de teatru în școli la nivel național, iar Teatrul Vienez de Copii poate oferi atât baza unui curiculum, cât şi o pregătire pentru viitori traineri ai copiilor din România.

Scopul

“Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă.” 

                                                                      Seneca      

Obiectivul: educaţia

“Revolutionaţi învăţământul!… Vă îndemn să vă implicaţi, deoarece e vital, nu numai pentru noi, ci pentru viitorul copiilor noştri.” Sir Ken Robinson

Viitorul nu numai că le aparţine copiilor şi tinerilor, ci va şi sta pe umerii acestora; dar viitorul copiilor şi tinerilor depinde în foarte mare măsură de educaţie. De aceea, avem drept obiectiv: educaţia.

Educaţia se adresează prezentului, dar priveşte în perspectivă; aşa se explică permanenta căutare de metode şi practici care să servescă eficienţei şi calităţii.

Pasul alert al prezentului, cu greu ţinut de educaţie, necesită abordări care să schimbe atât modul în care o gândim, dar şi pe cel în care o realizăm.

Schimbare de optică

“Stimularea învăţării deschise şi flexibile!” Regândirea educației – Comisia Europeană (2012)

Educaţia artistică, în general, şi cea teatrală, în mod particular, în contextul învăţământului nevocaţional, s-au dovedit că au reale contribuţii la dezvoltarea personalităţii şi facilitează învăţarea.

Arta teatrală se recomandă a fi o primă alegere. Ea presupunând o activitate caracterizată prin complexitate; determină un impact substanţial asupra abilităţilor: cognitive, motrice, emoţionale şi sociale ale individului implicat.

Într-o societate cu apetit pentru entertainment”, metodele şi tehnicile folosite în educaţie trebuie să ţină cont de această alternativă şi să încerce să fie atractive.

Propunerea noastră

Teatrul combină atât de multe lucruri… Dar cel mai important este că teatrul te face să te simţi viu.

                                                        Sylvia Rotter

Mintea, corpul şi sufletul pot fi educate şi stimulate printr-o multitudine de aplicaţii. Să privim învăţarea dincolo de transmiterea unor cunoştinţe teoretice.

Teatrul este un înveliş exterior, prin intermediul căruia copiii şi tinerii au posibilitatea să se dezvolte; pilonul solid care stă la baza muncii noastre este reprezentat de jocuri.

Avem în vedere: mijloacele de expresie lingvistică şi corporală, dezvoltarea caracterului prin joc, trezirea interesului pentru marile opere ale literaturii clasice, păşirea cu mult mai multă încredere nu doar pe scenă dar şi în viaţa de zi cu zi.

Metoda

Extras din ediţia în limba română a volumului
Sus cortina… pentru viaţă

“Metoda noastră priveşte în perspectivă, spre acei “factori cheie”, cum sunt definiţi de futurologi de talia lui Matthias Horx, esenţiali în educaţia copiilor, pentru ca aceştia să fie pregătiţi pentru provocările viitorului: flexibilitate, abilităţi de comunicare (interpersonală și media), creativitate, spirit de echipă, rezistenţă la stres, abilitatea de a face faţă conflictelor, talent organizatoric.

La temelia muncii noastre stau jocurile. Dacă sunt aplicate corect, acestea generează rezultate deosebite în ceea ce numim “învăţare”. Suntem bucuroşi să le împărtăşim şi să vă ghidăm drumul trecând prin: ritm şi muzică, improvizaţie, percepţie şi exprimare şi … teatru.

Ce face ca metoda noastră să fie eficientă? Pe lângă felul în care sunt aplicate jocurile este important şi modul în care este folosit timpul copilului. Suntem adepţii eliminării “timpilor morţi”. Dacă, de exemplu, se repetă o scenă în două personaje, dar în sală sunt douăzeci şi opt de copii, soluţia nu este ca doi să repete şi ceilalţi să privească (învăţarea prin vizionare poate funcţiona doar pentru un timp scurt), ci să se folosească acele alternative care implică toţi copiii.

Munca prin metoda noastră înseamnă entuziasm, ceea ce presupune ca jocurile pe care le alegeţi să vă placă, iar entuziasmul dumneavoastră să devină molipsitor pentru copii. Acelaşi criteriu ne ghidează şi atunci când alegem textul: ne place cu adevărat. Desigur, nu uităm că, în cea mai mare parte, copiii preferă un text care: are o poveste care îi “prinde” şi e comedie (din experienţa noastră, copiilor de până la 12-13 ani nu le place tragedia). De aceea producţiile principale ale Teatrului Vienez de Copii sunt comedii.

Un text bine ales nu este neapărat un text facil, cu un limbaj simplist. Nu vă feriţi de clasici! E chiar de preferat un text care să reprezinte o provocare pentru copii, însoţit de un limbaj care necesită un mic efort pentru a-l stăpâni.

Pilonul pe care se consolidează întreaga noastră muncă şi metodă este “sensibilizarea” sau “prezenţa” sau “conştientizarea”, adică explorarea a ceea ce simţi tu şi a ceea ce simt cei din jurul tău, însoţită de o mai bună înţelegere a emoţiilor şi sentimentelor proprii şi ale celor din jur – ceea ce nu este altceva decât liantul care ţine societatea laolaltă.

Motto-ul nostru este politeţea de la sine înţeleasă. Şi pot spune, cu mâna pe inimă, că funcţionează şi face viaţa mult mai plăcută!

Dacă iniţiativa noastră educaţională vă poate trezi curajul, energia şi entuziasmul, deja aţi parcurs jumătate din drum.”

Sylvia Rotter

Materiale didactice

  1. Activitate Teatrală

Abordări diferite ale textului

Exemplificarea acestui exerciţiu se face pe poezia El Zorab a lui George Coşbuc, dar modul în care se abordează textul este asemănător şi cu alte texte.

Pentru început, îndrumătorul de joc trebuie să prezinte subiectul poeziei într-un mod palpitant. E important să se intercaleze şi, dacă e nevoie, să se explice cuvintele-cheie, de exemplu: „Aceasta este povestea unei mari prietenii. Începe prin venirea arabului la paşă. Ştiţi ce este un paşă?”. În cazul în care copiii nu ştiu să răspundă foarte clar, se completează: „Un paşă este un conducător turc. Este un tiran, adică un conducător care are puterea de a ordona ca oamenii să fie omorâţi şi chiar face acest lucru”. Arabul este foarte sărac şi e nevoit să îl vândă pe El Zorab, calul şi tovarăşul său şi al familiei sale. Îşi dă seama că nu se poate despărţi de El Zorab nici pentru foarte mulţi bani. Acum trebuie să se verifice cât de uşor le este celor mici să urmărească povestea. Daca ei nu pot să facă acest lucru, se poate concluziona simplu: „pentru că paşa nu vrea să i-l dea înapoi pe El Zorab, arabul îl omoară pe cal cu un pumnal. Un pumnal e o armă sub formă de cuţit cu două tăişuri. Ienicerii sunt poliţiştii care îl prind pe arab la ordinele paşei”.

Unele citate cheie pot fi redate dramatic, cum ar fi: „Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi;/O, mântuie-i, de vrei, că poti!”, „Ești nebun?/Voieşti pe ieniceri să-i pun/Să te dea câinilor?” sau „O, calul meu! Tu, fala mea,/De-acum eu nu te voi vedea”. Pe copii îi ajută să interpreteze aceste mici fragmente şezând sau stând în picioare.

Pentru a-i ajuta să-şi imagineze, copiii sunt lăsaţi să redea, la fel ca în cazul micilor fragmente de versuri, anumite zgomote (vântul, ploile), expresii ale feţei (ce privire are un tiran) sau stări (disperare), ce apar în poezie/baladă. Astfel ei urmăresc cu mai multă atenţie povestea şi nivelul de energie este ridicat mereu prin scurte activităţi.

Povestirea cu explicaţii şi scurtele reprezentări durează aproximativ 12 minute.

În ceea ce urmează sunt descrise diferitele moduri de abordare enumerate în ordinea crescătoare a gradului de dificultate:

  1. a) „Cor grecesc”: Se aleg doar una sau două strofe. Copiii rostesc versurile alese în cor rar şi clar, dar expresiv. Acest exerciţiu funcţionează bine şi atunci când copiii sunt împărţiţi în două grupe, iar textul este împărţit între cele două grupe. Copiii pot să fie împărţiţi pe două rânduri sau în două grupe. Şi o strofă împărţită între cele două grupe şi bine rostită poate să funcţioneze foarte bine şi să aibă un puternic efect scenic. „Corul grecesc” este foarte potrivit pentru copiii ce întâmpină dificultăţi la învăţarea textului sau la concentrare.
  2. b) Pantomima: în funcţie de timpul avut la dispoziţie şi de receptivitatea copiilor, poate fi redată prin pantomimă întreaga baladă sau părţi din aceasta. În acest scop, povestea este structurată în scene care pot fi redate cu uşurinţă. Pot fi mimate anumite fragmente pe roluri de către mai multe grupe în acelaşi timp.
  3. c) Povestea este redată cu cuvintele proprii, fiecare copil alegând una-două strofe.
  4. d) Zgomote sau ritmuri: povestea este redată exclusiv prin zgomote făcute cu limba, gura sau mâinile. În balada Paşa Hassan se pot reda zgomotele din timpul luptei. Se poate lucra individual sau în grupe.
  5. e) Film: copiii simulează turnarea unui film despre El Zorab, unde fiecare scenă se filmează de mai multe ori. Rolurile sunt: regizor, make-up artist, clapperboard girl/boy, costumier, hairstylist, asistenţi, cameramani, sunetişti, actori, jurnalişti. Se creează roluri. Prin întrebări se stabileşte tipicul fiecărui personaj, de exemplu: „Cum este hairstylistul/a – câţi ani are? Cum e viaţa ei? Cum se mişcă? Ce vrea ea?” Situaţiile care apar în cadrul „filmării” se improvizează. Regizorul trebuie să fie creativ şi să aibă spirit de iniţiativă, pentru a găsi mereu sugestii pentru scenă. Adesea pe copii îi ajută să li se dea indicaţii concrete pentru „filmarea” unei scene. O sugestie posibilă este „arabul îl imploră pe paşă”. Se pot introduce şi mici obstacole, cum ar fi actorii nu sunt poziţionaţi corect, camera e defectă sau sunetul nu este bun. De fiecare dată trebuie să fie demontat un mod de a gândi. Fiecare rol reacționează şi interacţionează cu ceilalţi pentru a rezolva problema. Cum se poartă regizorul cu jurnaliştii, căci nu are timp de ei acum şi totuşi trebuie să fie prietenos cu ei? Ce spune el? Cum spune asta? ş.a.m.d.
  6. f) Se interpretează întreaga poveste: roluri – unul sau mai mulţi povestitori, paşa, arabul. El Zorab, spahii, eunuci, spectatori. Se pot juca şi două roluri spahiu/spectator. Dacă povestea e prea lungă pentru copii, ea poate fi scurtată în funcţie de situaţie.

Scopul acestui exercițiu:

  • Găsirea unei modalităţi prin care un text dificil, poate fi înţeles şi bine primit de către copii.

Important:

  • Ultima etapă este cea mai dificilă, în acestă etapă se poate reveni la oricare dintre cele mai uşoare pentru a ne ajuta la nevoie, cănd se constată un joc plictisitor şi lipsit de interes.

Pont pentru reuşită: este important să li se ofere copiilor timpul necesar să înţelegă mecanismele specific fiecărei abordări, explicaţiile trebuie să fie simple şi scurte. Nereuşita este frecventă la început. Unii copii înţeleg mai bine văzând alţi copii cum aplică, decât atunci când lucrează ei. De aceea nu este indicat să se insiste cu o abordare, când se constată că înţelegerea a eşuat. E recomandabil să se schimbe abordarea.

„Nu” – o schiţă de Karl Valentin

Cărui copil nu-i place să spună „nu“? Şi cât se poate de des! În această schiţă, copilul este aplaudat după ce a spus permanent „nu“, ba chiar din acest motiv, şi se bucură de aprecierea colegilor şi a adulţilor. Pentru a implica în acelaşi timp o grupă întreagă puteţi proceda în felul următor: îndrumătorul de joc împarte copiii în două grupe egale. Pentru una dintre cele două grupe se aranjează un rând de scaune. Aceşti copii se pot aşeza şi intră în rolul celui care întreabă. În spatele fiecărui copil care stă jos, se află un copil din grupa a doua. Cei ce stau în picioare întruchipează persoana care spune mereu „nu”. Amândoi privesc în aceeaşi direcţie. Una după alta, fiecare pereche vorbeşte – câte o întrebare şi un răspuns. Copilul care stă pe scaun întreabă, iar cel care stă în picioare rosteşte „nu”-ul corespunzător. Astfel, scena se joacă în linie de la un capăt la celălalt capăt al rândului de scaune.

Această abordare a scenei este potrivită din punct de vedere teatral şi pentru un spectacol. În funcţie de numărul de copii, se poate trece de mai multe ori de-a lungul rândului. O altă posibilitate este să se împartă scena în mai multe fragmente. Se recomandă alcătuirea a trei până la şase grupe. Doi copii care stau faţă în faţă joacă o secvenţă, perechea următoare preia mai departe.

Scopul acestui exercițiu:

Cuvântul scurt „nu” este repetat permanent în acestă schiţă, iar rostirea acestui cuvânt cu cât mai multe nuanţe posibile poate fi foarte bine folosită ca exerciţiu. Gama largă de variante de exprimare cuprinde de la exprimări emoţionale, cum ar fi furios, nerăbdător, plictisit, mirat, dornic, enervat, până la cele mai tehnice variante, cum sunt tare şi încet, rar şi rapid, pe o tonalitate înaltă sau joasă. Intonarea cuvântului „nu“ într-un mod diferit este un exerciţiu interesant: „Nu“-ul asociat în mod normal sensului negativ – „resping/refuz“, „sunt împotriva a ceva“, „nu vreau“ – este transformat în ceva pozitiv şi stârneşte râsul.

Pont pentru reuşită: Rolul celui care spune mereu „nu“ este mult mai popular decât al celui care adresează întrebările.Pentru o împărţire corectă a rolurilor, acestea ar trebui să poată fi schimbate între copii.

Karl Valentin:
Nu
V: Îl cunoaşteţi pe cumnatul meu?
B: Nu.
V: Nu-l cunoaşteţi?
B: Nu.
V: Aşa deci, credeam că-l cunoaşteţi.
B: Nu.
V: Nu-l cunoaşteţi chiar deloc?
B: Nu.
V: Şi nici nu l-aţi văzut?
B: Nu.
V: Dar totuşi ştiţi că am un cumnat, nu?
B: Nu.
V: Chiar aşa?
B: Nu.
V: Nu ce? Doriţi să-l cunoaşteţi pe cumnatul meu?
B: Nu.
V: Şi nici pe cumnata mea?
B: Nu.
V: Aveţi şi dumneavoastră un cumnat?
B: Nu.
V: Nici cumnată?
B: Nu.
V: Nici fraţi sau surori?
B: Nu.
V: Fraţi gemeni?
B: Nu. Nu.
V: Aveţi copii?
B: Nu.
V: Câţi?
B: Nu.
V: Păi, nu aveţi nimic.
B: Nu.
V: Nici casă?
B: Nu.
V: Aveţi mulţi bani?
B: Nu.
V: Păi, dacă n-aveţi bani mulţi, tot aveţi ceva bani!
B: Nu.
V: Întotdeauna răspundeţi cu „nu“?
B: Nu.
V: „Da“ nu spuneţi niciodată?
B: Nu.
V: În orice caz, sunteţi un om care spune întotdeauna “nu”!
B: Nu.
V: Dar nici nu sunteţi un om care să spună întotdeauna „da“?
B: Nu.
V: Da, atunci sunteţi, totuşi, un prostănac!
B: Nu.
V: Nici asta nu sunteţi?
B: Nu.
V: Totuşi, mi se pare prostesc faptul că mereu spuneţi „nu“. – Măcar o dată tot trebuie să spuneţi „da“. Aţi completat toate chestionarele corespunzător?
B: Bineînţeles!
V: Credeaţi că va spune „da“? A spus „La revedere“, şi a plecat.

  1. Creativitate didactică

Fără cuvinte

În funcţie de numărul copiilor, trebuie să se formeze grupe de maxim 5 copii. În aceste grupe, copiii trebuie să reprezinte obiecte, fără a vorbi unii cu alţii. Pentru ca jocul să nu fie dificil, la început trebuie să se reprezinte obiecte simple (un triunghi, un cerc, o stea). Pentru următorul grad de dificultate, se poate trece la obiecte mai complexe (de ex. o maşină de curse, un zmeu, o bicicletă, o barcă cu pânze, un fotoliu, o lampă, un crocodil ş.a.m.d.) sau la sarcini alcătuite din două părţi (de ex. pâine şi cârnat, cuţit şi furculiţă, măr în copac ş.a.m.d.). Fiecare membru al echipei hotărăşte singur ce parte a obiectului doreşte să fie şi se poziţionează corespunzător. Celorlalţi membri ai echipei li se solicită să reacţioneze la partea care tocmai a fost construită şi să-şi adauge propriul corp în mod corespunzător, pentru a completa imaginea dată.

Scopul acestui exercițiu:

  • Copiii trebuie să înveţe să interacţioneze cu ceilalţi membri ai grupei, să preia ideile altora şi să îşi adauge ideile, ca să construiască împreună un obiect.

Important:

  • Să li se explice copiilor, la începutul exercţiului, că ideea este ca membrii echipei să nu vorbească între ei.

Pont pentru reuşită:  Ar fi de dorit să nu apară niciun lider de echipă, care să-i plaseze pe membrii echipei în funcţie de viziunea sa, pentru a aranja obiectul creat. Îndrumătorul de joc trebuie să le explice copiilor că în acest joc nu există o variantă corectă şi una greşită, ci că ei trebuie să înveţe să interacţioneze cu ceilalţi.

Să ne scuturăm din cap până în picioare

Copiii stau în cerc. Fiecare copil ridică mâna dreaptă, o scutură de 8 ori şi numără cu voce tare. Urmează mâna stângă, care se ridică şi se scutură, la fel, de opt ori. Apoi urmează, unul după altul, şoldurile, piciorul drept şi piciorul stâng. Această ordine se repetă în număr descrescător – mai întâi de 8 ori, apoi de 7 ori, 6 ori ş.a.m.d. – se scutură mereu părţile corpului. Se numără cu voce tare, mai întâi mai lent, apoi tot mai repede. Când se ajunge la „unu”, urmează: „unu – unu – unu – unu  – unu “ în timp ce se scutură în ordine fiecare mână, şoldurile şi fiecare picior o dată. Această serie de „unu” se repetă la sfârşit de 4 ori.

Scopul acestui exercițiu:

  • Prin creşterea tempo-ului la numărat, în joc se relaxează întregul corp.
  • Număratul simultan în comun intensifică trăirea sentimetului apartenenţei la un grup şi, prin această legătură dintre senzaţiile fizice şi vorbitul ritmic în grup, se accentuează trăirea sentimentului de apartenenţă la grup.

Pont pentru reuşită: Pentru a-i stimula pe copii sau ca alternativă, fiecare copil poate alege limba în care poate sau vrea să numere.

Important:

  • grupa trebuie să-şi găsească tempo-ul şi să îl crească împreună.

Imagini interioare 

Un copil se întinde pe spate pe podea, își închide ochii și se relaxează. Ceilalți copii participă la exerciţiu ascultând și privind. În încăpere trebuie să fie foarte liniște. Acum, îndrumătorul de joc începe să spună o poveste sau un basm. În timpul pov¬estirii nu trebuie să se ofere toate detaliile, ci trebuie ca fantezia copilului să fie integrată prin adresarea de întrebari ţintite: îndrumătorul de joc va adresa întrebări în legătură cu toate detaliile din poveste – natura fiecărui detaliu pe care copilul îl descrie potrivit imaginației sale interioare.

Scopul acestui exerciiu:

  • Copiii trebuie să își dea frâu liber imaginației și să descopere câte imagini și idei poartă în ei.
  • Exercițiul de relaxare trebuie să sprijine starea de liniște și concentrare și să stimuleze imaginația.

Pont pentru reuşită: Este foarte important ca ceilalți copii să asculte în liniște și să nu facă nicio remarcă în acest timp.Trebuie să domnească o linişte deplină.

Important:

  • Durata recomandată este de un minut și jumătate – două minute.
Parteneri IEN
Parteneri Ien Bcr
Forumul Austriac Parteneri Ien
Tvr2 Parteneri Ien
Markas Parteneri Ien